O iubire de secol nouăsprezece. Povestea unui câine. Nu ORICE câine. Câinele faimoasei poete engleze Elizabeth Barrett Browning. Dragostea poetului Robert Browning, aristocraţia şi mahalalele Londrei, căsătoria pe furiş, fuga în Italia, soarele, Apeninii, mesele de spiritism, iubire şi gelozie de câine…
FLUSH, câinele poetei
Autor: Virginia WOOLF
Traducerea: Ludmila Shumilov și Adelina Patrichi
Colecţia: Taj Retro
Anul apariţiei: 2013
Număr de pagini: 160
ISBN: 978-606-93050-6-5O naraţiune clasică şi curgătoare, o poveste a vieţii şi iubirii dintre doi mari poeţi victorieni, Elisabeth Barrett Browning și Robert Browning, văzută prin ochii simpaticului cocker Flush, câinele poetei.
Țintuită la pat de o boală misterioasă, Elisabeth îndrăgeşte versurile tânărului poet Robert Browning. În secret, șie el admiră versurile poetei. Într-o bună zi, Robert îşi ia inima în dinţi şi îi scrie: „Vă iubesc din tot sufletul meu versurile, scumpă domnişoară Barrett”. Aşa începe cea mai vestită scrisoare de dragoste din lumea poeţilor. Şi o incredibilă poveste de iubire în viaţa reală. Cu peste 500 de misive, o căsătorie pe ascuns, o fugă în Italia, mulţi ani de fericire conjugală, scris, călătorii, un fiu. Ea e autoarea celebrelor Sonete ale unei portugheze, scrise pentru el. El, unul dintre cei mai mari poeţi ai Angliei.
În veacul următor, prozatoarea Virginia WOOLF le citeşte scrisorile: . Și pune pe hârtie povestea acestei fericiri în doi, intrând în pielea lui… Flush, câinele poetei. Flush ne poartă în lumea aristocraţiei victoriene, în mahalale dickensiene şi sub soarele Toscanei – cu maidanezii şi cămilele Pisei, pieţele şi statuile Florenţei, împărtăşindu-ne totul prin miresme sau duhori, prin emoţiile celui mai „titrat” câine din istoria literaturii.
Volumul cuprinde o prefaţă documentată, despre geneza romanului, despre Virginia Woolf şi importanţa animalelor în viaţa şi opera ei, despre asemănările între autoare şi personajul său, între soţii, părinţii, fraţii şi căţeii lor, despre destinul unic al poetei victoriene, despre iubirea marilor romantici pentru animalele lor.
Volumul conține o traducere în limba română a celebrei scrisori de dragoste a lui Robert Browning pentru Elisabeth, versurile poetei dedicate lui Flush, poemul-epitaf scris de Byron pentru câinele lui, fotografii ale locurilor și persoanelor reale care au inspirat această poveste, înfăţişate în picturi sau gravuri din epocă.
„O capodoperă.”
New York Herald Tribune
„O triumfătoare încălcare a graniţelor sensibilităţii unui câine de către imaginaţia omenească. De un farmec irezistibil…”
Spectator
„Un spectacol curgător, uneori delicios, alteori îngrozitor, de arome, imagini şi sunete. Un magnific tur de forţă biografic… Eseu de cea mai bună calitate, ascuns într-o carte despre un câine. Cele mai emoţionante pagini ale doamnei Woolf. ”
New York Times
„Flush nu este atât o carte scrisă de o iubitoare de câini cât o carte scrisă de cineva care şi-ar fi dorit din tot sufletul să fie câine.”
Quentin Bell
Ediţia de faţă, povestea lui Flush transpusă în cuvinte româneşti, de care cititorul român a fost poate prea multă vreme lipsit, se datorează… unui câine.
Înainte de a fi editor, am fost un cititor. Şi un student la Facultatea de limbi şi literaturi străine. Secţia engleză. Un iubitor de literatură bună. Chiar şi mai puţin bună. Un om natural. Un iubitor de animale. De copii. Un jurnalist cultural. Stăpână a unui câine minunat, cu o frumoasă poveste.
Cu toate acestea, până de curând nu am ştiut nimic, dar absolut nimic, despre existenţa acestui roman. Nu am auzit de el în lungile cursuri şi seminarii la facultate, unde am studiat scrierile Virginiei Woolf. Nu m-a întâmpinat în librării. Nu a fost editat şi reeditat şi răseditat, ca alte romane de Virginia Woolf, înainte şi după 1989. Nu a venit vorba despre el, în conversaţiile pe care le port cu apropiaţii care au aceleaşi „apucături“ ca mine.Era o fantomă literară, una pe care într-o bună zi m-am trezit că o pot vedea, în vreme ce pentru alţii rămânea invizibilă. În ziua aceea, când am văzut fantoma prima oară, încinsesem Internetul cu căutările mele, în dorinţa disperată de a-mi însănătoşi cu orice preţ câinele, de a-i înţelege boala, de a lupta cu diagnosticul pe care îl primise şi care îmi schimbase viaţa.Şi am dat nas în nas cu Flush. A fost dragoste la prima vedere.
Acum ştiu totul despre el. Ştie şi căţeluşa mea. Atunci nu ştiam nimic. Am comandat cartea. Am citit-o, împreună. Am citit piesa lui Besier. Tot împreună. Am citit scrisorile celor doi poeţi. Am recitit „Sonetele unei portugheze“; cu glas tare, uneori. Şi am regăsit, căutând cu înfrigurare în caietele din vremea facultăţii, versurile scrise de Elizabeth Barrett Browning care mă impresionaseră cel mai mult. Mă impresionau şi acum.
Mai departe, a fost o muncă titanică, pentru că voiam să aduc în faţa cititorului mai mult decât romanul despre Flush. Am citit enorm. Am căutat explicaţii, afinităţi sau legături palpabile între lumea celor doi Woolf şi a celor doi Browning. Între câinii lor. Între câini celebri şi autori, stăpânii lor. Şi am urmat fiecare fir până-n pânzele albe. Spiritul lui Flush îmi apărea peste tot – legăturile stranii între el şi lumea în care am intrat de câţiva ani nu mai conteneau. Numai mesele de spiritism mai lipseau. Şi afinităţile au continuat să formeze mici năluci transparente, de la numele autoarei Virginia Woolf, cel nefolosit, care era şi al meu, până la spiritul romanelor pe care le editez de câţiva ani… Lucrul cel mai incredibil dintre toate s-a petrecut când, căutând eu romanul pe site-ul Amazon, pentru a-l comanda, ce mi-au văzut ochii? La secţiunea Frequently Bought Together, cartea, aşadar, cumpărată cel mai adesea de cititorii lui Flush era… romanul meu de suflet, al autorului meu de suflet, cea mai frumoasă şi neasemuită carte a lui Amitav Ghosh, obsedantul roman „Linii de umbră“… Mai stranie întâmplare decât această alăturare de gusturi nici că putea fi. Nimic, dar nimic nu părea să unească aceste două romane… În afară poate de acea aripioară de peşte care ne scapă, pentru că am văzut-o, fiecare dintre noi, preţ de câteva secunde, până ce s-a scufundat iar. În afară de linia de umbră… În afară de setea autorilor lor de a spune ceva, fără cuvinte, sau dincolo de cuvinte, sau sub ele. Cu aripioare de peşte, simţuri de câine sau umbre…
Un singur lucru nu am reuşit să aflu până la data intrării acestui volum în tipografie, oricât am încercat: ce s-a întâmplat cu cele trei gâşte salvate de marele romantic Byron, aflate în grija bancherului la data morţii lui. Dacă va fi o a doua ediţie a acestei cărţi, voi avea poate un răspuns şi în această chestiune.Fireşte că nu am adus aici tot ce am aflat şi acum ştiam prea bine. Laboriosul lucru la acest volum, ca şi efortul depus pentru editarea poeziilor scrise de Maitreyi în volumul „În arşiţa dragostei“, cu exact un an în urmă, a constat în munca infinită de restrângere, de concentrare a informaţiilor pe care le deţineam, de ajungere la esenţă, la un strict necesar.Pe de altă parte, dragostea poeţilor Browning, în multe ţări o poveste vestită (este de-ajuns să dai o căutare pe Google ca să vezi că blogurile care se ocupă de ea sunt cu sutele), la noi e deja uitată, dacă nu cumva ţi-e străină din capul locului. Dacă poeta Elizabeth Barrett Browning nu este însă cu totul şi cu totul necunoscută publicului nostru, cel puţin nu cinefililor, şi nu acelor români care erau măcar adolescenţi în anii ’70, lucrul se datorează faptului că, chiar dacă nu erai cititor, ori poet, ori student, ori profesor în anii aceia, tot era posibil să ştii că Elizabeth Barrett Browning e autoarea versurilor pe care le recita Jennifer Cavilleri (Ali MacGraw) în faţa lui Oliver Barrett (Ryan O’Neal) în filmul Love Story (după scenariul căruia Erich Segal a scris şi cartea), care a revigorat fenomenul Weepie şi la care, în consecinţă, nimeni din generaţia mea nu s-a dus fără batistă.
Am vrut să umplu acest gol, cu o mulţime de detalii din epocă, începând de la faimoasa primă scrisoare a lui Robert către Elizabeth (care nu putea fi inclusă de Virginia Woolf în roman, pentru că Flush, fiind „doar“ un câine, nu ştia să citească – deşi aflăm din scrisori că Elizabeth îl învăţase să recunoască literele A şi B, cel puţin; însă cititorul englez cunoaşte prea bine măcar primul rând din scrisoare, dacă nu şi restul, şi am vrut să fie şi cel român la fel de bine informat), până la fotografii, gravuri de epocă înfăţişând o parte din galeria de personaje a romanului – oameni care au existat de-adevăratelea – portrete ale autorilor care şi-au deschis porţile caselor, sufletelor şi literaturii, primindu-şi animalele înăuntru.
Pentru că aveam nevoie de cineva cu care să împart traducerea, timpul fiind scurt, am ştiut din capul locului că voi avea nevoie de un scriitor. Virginia Woolf, chiar şi în această naraţiune care are o structură „clasică“ şi un fir mai clar decât cele din care o cunoşteam, rămâne Virginia Woolf – adică un autor greu de tradus, care îţi cere să îţi dedici viaţa, atenţia, simţurile, cu totul. Frazele sunt lungi, timpurile verbelor nu au un corespondent imediat în limba română, metafora şi poezia sunt adeseori îngropate adânc în inima unor fraze aparent banale, şi se pot pierde într-o traducere doar corectă. Iar reţinerea elegantă în faţa sentimentelor grave, care ar fi cerut, în cazul oricărui alt autor, ceva mai multe cuvinte (pe când la Virginia Woolf încap, dacă e să perpetuăm metafora ei de la „Valurile“, în aripioara de peşte a unuia singur, ieşit doar o fracţiune de secundă dintre valuri) nu are darul să ajute prea mult. Toate aceste lucruri cereau, pentru găsirea unui corespondent românesc cât mai reuşit, nu numai o înţelegere desăvârşită a textului, ci şi har, minuţiozitate, forţă, curaj, imaginaţie poetică. Şi chiar… talent la matematică. Tot ceea ce editez este impregnat de matematică, de poezia ei. (Nu m-a mirat deloc să aflu că unul dintre motivele reuşitei noii ediţii italiene a lui „Flush“ a fost considerat faptul că traducătoarea cunoaşte, iubeşte, a studiat şi predat matematica…) Evident, trebuia să fie şi un iubitor de animale. Şi o stăpână de câine. Am găsit-o, în persoana scriitoarei Ludmila Shumilov, care a stat în faţa fiecărei fraze româneşti ca un sculptor în faţa primului său lut – cu har şi răbdare, fără să uite matematica. Faptul că Ludmila locuieşte într-o casă în care stăpâni mai sunt şi doi câini, o ţestoasă şi mai multe pisici a ajutat, cred eu, considerabil.
Silvia Patrichi, mama mea şi bunică a căţeluşei descoperitoare de cărţi misterioase, mama mea, deci, a corectat manuscrisul, în stilul ei, iute, supraomenesc, cu nefirescul ei talent al observării detaliului, mai ales al celui greşit, într-un timp record. Mama mea poate citi o carte şi de zece ori, cu creionul în mână. Toate cărţile editurii trec prin aceste mâini vrăjite.
În sfârşit, Roxana Heroiu, frumoasă, cultivată şi bună prietenă, a mea, a necuvântătoarelor, a ştiinţei şi a cărţilor, şi ea plămădită cu multe linii de umbră, a trecut cu privirile peste rezultat, a făcut vrăji cu o altă baghetă, şi a fost ultima dintre noi care a plâns.
Am spus cumva că s-a plâns la „Flush“? Cred că, citind un roman despre un câine, e inevitabil s-o faci şi pe asta. Dar, chiar dacă este vorba, în romanul acestui câine, Flush, despre autoarea renumitului vers „Cum te iubesc? Să socotesc în câte feluri“, Woolf fiind Woolf, nu avem de-a face cu un roman drăgălaş cu căţei. Ci unul despre un câine care a văzut lumea, a trăit fericit, a cunoscut dragostea şi gândeşte. Şi despre stăpâna lui, poeta care a făcut acelaşi lucru. În viziunea ambelor autoare, sentimentele puternice sunt tăcute – precum statuia despre care scria poeta victoriană – dacă ochii ei ar fi umezi, s-ar ridica şi ar pleca. Sunt statui şi în acest roman. Dintre cele mai frumoase ale lumii, pentru că trăiesc în Italia. În ochii lui Flush, ele sunt bune doar la făcut umbră.
Şi mai sunt picioare de mese… Spunând „picioarele mesei din sufragerie, în chip cu totul straniu, nici nu s-au clintit din loc“, doar atât, Virginia Woolf te poate face să plângi cât la şapte filme Love Story.
Cam multe animale şi femei în formula cărţii pe care o ţii în mână, cititorule. Cu aceeaşi teamă a autoarelor din alte două epoci, teama că voi scrie ceva posibil a fi catalogat drept clişeu în cea mai bună tradiţie Weepie, dar şi cu aceeaşi liniştitoare ştiinţă interioară că această carte nu a fost, nu este şi nu poate atinge vreodată nici măcar periferia fenomenului citat, voi spune ceea ce voiam să spun de la bun început: „Flush, câinele poetei“ este o carte editată cu dragoste.
În timpul editării, Flush a fost numai al meu. Apoi şi al celor cu care l-am adus pe lume în limba română. Dar, odată eliberat de pe perna lui confortabilă, el este destinat unui singur scop – acela de a-i face pe cititori să se îndrăgostească şi ei. De un roman bun, ușor, distractiv, de o altă Virgina Woolf, de poezia veche, de Miss Mitford cea generoasă, de un poet ascuns în mantia lui, de un câine care face poezii din mirosuri, de rândurile unui mesaj de amor, de o slujnică londoneză iubind un italian din garda ducelui, de o casă şi o piaţă din Florenţa, de umbra statuilor italiene, de domnul care se credea invizibil… De o carte în întregul ei. Editată, cum spuneam, cu matematică şi dragoste.
(Adelina Patrichi, fragment din prefaţa romanului)
